vineri, 20 februarie 2015

Frumușica



La prima aruncatura de ochi pe titlul acestei povestioare, v-ati putea gandi ca e vorba despre "Frumușica" din filmul cu acelasi nume, dar nu este deloc asa. Nu e vorba nici despre Julia Rogers, nici macar despre melodia lui Roy Orbison, din coloana sonora a filmului respectiv.
Nu, nu este niciuna, nici alta, desi domnisoara din poveste poate concura cu Julia Roberts, daca nu la capitolul celebritate, la cel de "regina frumusetii". Asta, cel putin la ea pe strada... Ma rog, si-n imaginatia mea.

Spun de cate ori am ocazia, oriunde, ca si aici, ca imi plac foarte mult animalele si imi doresc foarte mult sa adopt un catel sau o pisica. Da, stiu, spun de prea multe ori, dar n-o fac. Nu deocamdata, dar o voi face cat de curand o sa "intrunesc" toate conditiile necesare.
Dar sa revin la protagonista povestii de azi, cu care am facut cunostinta in urma cu aproximativ un an. Pentru ca deocamdata nu am un prieten necuvantator, afara bineinteles de vecinii nostri, am tendinta de a ma lega de orice patruped iesit in cale, mai ales daca acesta da semne de prietenie.
Asa ca, pe parcursul timpului, am reusit sa ne facem o multime de prieteni, intalniti in drumurile noastre, ori acasa prin oras, pe unde ne plimbam.

Fiindca orasul nostru e destul de mic, urmam cam aceleasi trasee atunci cand iesim la plimbare, iar datorita acestui fapt, sansele de a ne intalni prietenii necuvantari, sunt foarte mari de fiecare data.
Prin urmare, inainte de a iesi, ne umplem buzunarele cu tot felul de bunatati preferate de prietenii nostri (a se citi "treats"/ biscuiti pentru caini) si pornim.

Pe strada noastra preferata, de jos si pina sus pe deal, sunt o multime de amici, dar anul trecut, prin ianuarie, a aparut o figura noua. A tasnit dintr-o data din dosul gardului, in curtea larga a casei pe langa care tocmai treceam. Bineinteles ca ne-am oprit sa-l admiram, fiindca prea era frumos. A inceput sa dea din coada si a venit rapid sa ne adulmece, cu figura lui zambareata.
V-ati dat seama, fiind vorba de un Golden Retriever, parea ca tot timpul zambeste. I-am zambit si noi, evident. Vazand ca da semne mari de prietenie, am cutezat sa-l mangaiem prin gard. Nu numai ca ne-a lasat, dar si-a impins botul in palmele noastre de parca stia ca va primi ceva.
Sigur ca a primit si biscuiti (pe care i-a infulecat de parca s-ar fi sfarsit lumea cu ei) si mangaieri, si-un nume: Albinuș. Numele avea sa fie temporar desigur, pina ce aveam sa aflam cum se numeste.



Cu greu ne-am despartit unii de alti, noi de Albinuș, el de biscuiti... si am plecat mai sus, fiindca mai aveam treaba si o multime de alti prieteni.
Si ca de obicei, ne intalnim pe rand cu Galbenuș, care e tot un Golden Retriever ce sta putin mai sus si are blana aurie, cu Fido care latra de fiecare data ca un apucat, cu Catelul-frumos-cu-ochi-albastri si vecinul sau fara nume (deocamdata). Unii primesc ceva bun, altii nu inca, depinde de dispozitia si comportamentul fiecaruia fata de noi.

Se poate intampla ca uneori sa-I intalnim pe toti la o singura tura data pe strada, alteori apar doar cativa dintre ei, insa de fiecare data ne bucuram sa vedem pe cineva.
Mai sus putin e Rotweiller-ul de care nu ne-apropiem fiindca prea e fioros si oricum, nu cred ca l-ar interesa sa ne rontaie biscuitii, ci mai degraba mainile.

Aproape de capatul strazii ne intalnim de obicei cu Bob, care e un Teckel pezevenghi ce scapa pe poarta ori de cate ori prinde ocazia. Bob vine repede, la un simplu fluierat si-ar fi in stare sa ne urmareasca pina acasa, doar-doar sa mai primesca biscuiti. Bob isi imparte curtea cu un Chow-Chow de 3 ori mai mare decat el, dar care se pare c-a imprumutat obiceiurile bobesti, de-a cutreiera pe-afara cand stapanii uita poarta deschisa. El nu prea e interesat de noi, ci mai degraba de el insusi. La fel este si vecinul lor de mai sus, tot un Chow-Chow, care ne priveste lenes si tolanit pe jos, cam de cate ori trecem pe la poarta lui.

In sfarsit ajungem in capul dealului si intalnim Catelul barbos, o rasa indefinita, un metis interesant care ne priveste curios cu ochii ca margelele, pe sub bretonul mitos. Vine de fiecare data sa ne adulmece, caci e topit si el dupa bunatatile pe care le primeste. Ne conduce pina aproape de capatul celalalt al strazii, apoi se intoarce la treburile lui.

Si gata, am incheiat tura, dar trebuie sa avem grija sa mai pastram cativa biscuiti pentru cand ne intoarcem si trecem iar prin dreptul casei lui Albinuș. Nu stiu cum se face, dar de fiecare data, desi ne intoarcem pe alta parte decat pe cea pe care am urcat, ne pomenim iarasi la poarta lui.

Ne vede iar si vine repede, bucuros nevoie mare. Primeste biscuitii ramasi si cateva mangaieri, apoi ne despartim, pina data viitoare. In timpul unei asemenea vizite, am descoperit ca Albinuș e de fapt "fetita" nu "baiat", dar de vreme ce tot nu-I stim numele, am preferat sa-I spunem "el" si sa-l numim tot asa.

Deseori ne-am intrebat ce vom face cand la un moment dat, ne vom intalni inevitabil cu stapanul lui Albinuș... De buna seama ca omului nu i-ar placea sa-si stie frumusetea de catel la poarta, mancand de zor din palmele unor necunoscuti. Ne-am spus ca ar trebui sa vina si momentul asta, ca sa stim cum stam si pina atunci, am continuat prietenia cu Albinuș, la fel ca si pina acum.

In urma cu putin timp, intr-o seara in timp ce ne aflam ca de obicei la poarta si schimbam "amabilitatile" obisnuite cu Albinuș, auzim in spatele nostru un zgomot si o masina care opreste in dreptul portii.
"Acum i-acum", mi-am spus in gand, "precis e stapanul". Frumușica nostra insa, nicio reactie; prea ocupata cu dezmierdarile si inghititul pe nemestecate al biscuitilor.
Auzim o voce care ne da buna seara, ne intoarcem si-i raspundem. O tanara intra in curte si abia atunci Frumușica o ia la fuga catre stapana.

"Va place? Daca vreti, puteti s-o duceti la plimbare" ne spune, amabila si ne zambeste. Uf, am scapat ieftin, se pare ca nu ne va certa.
II spunem ca ne-ar placea sa putem plimba asa un catel cuminte si frumos... "Cum o cheama, cati ani are"?

"O cheama Leia si are un an si aproape 6 luni" ne spune tanara in continuare. "Aha, inca o printesa (cea din "Razbiul stelelor", cu siguranta o stiti)... Mai bine Albinuș, i se potriveste mai bine" imi spun in gand, in timp ce Frumușica-Albinuș-Leia (sau Lea?) se indeletniceste cu adusul jucariilor din curte, cand la noi, cand la stapana. In mod evident, nu mai stie la cine sa mearga: la stapana de drept sau la noi cei cu tentatiile...

Pina la urma ne luam la revedere si ne despartim, dar nu inainte de a-i mai face niste poze personajului principal, chiar daca e noapte si chiar daca facute fiind cu telefonul, nu sunt foarte clare.
Albinuș sta frumos la poza, ne lasa sa-l scarpinam in timp ce rontaie, apoi civilizat, ne da labuta.





Bineinteles, Marius nu poate pleca pina nu-i mai face o poza cu blitz, asa, "pentru album". M-am temut ca se va speria de lumina puternica, dar nici pomeneala, Albinuș ramane impasibil.
Pai, cum sa nu-ti fie drag catelul asta? Pe data viitoare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu