luni, 23 mai 2016

Viaţa la A.T.I.: In "salonul criticilor"

A.T.I. - Anestezie Terapie Intensiva. Lupta dintre viata si moarte. Locul unde reincepe sau se termina viata. Speranta si deznadejde. Definitiile sunt prea multe pentru a le scrie aici, de aceea nici n-am s-o fac. Trei litere care simbolizeaza o imensitate de lucruri, de fapte si de sentimente. Si in final, la capatul unei zbateri mai scurte sau mai lungi, viata sau moartea.

O sa va spun ce au insemnat pentru mine aceste trei litere. N-am crezut ca o voi face vreodata, insa acum e timpul. De ce? Fiindca m-am saturat sa tot aud zilele astea, vorbindu-se peste tot, despre scandalul dezinfectantilor din Romania si despre cum un sistem putred si corupt permite in continuare ca oamenii sa moara cu zile, in spitale. Plus povestea incalcita si nedescifrata, din spatele acestei afaceri, careia de fapt nici nu intentionez sa-i las dreptul de a ma tulbura in continuare.

Da, toti comentam despre asta, ne exprimam parerea pe unde apucam, suntem solidari cu cei care au avut sau au de suferit direct sau indirect din cauza aceasta si cam atat. Nu este zi in care sa nu auzim sau sa citim in mass media despre acest scandal care abia a inceput, ne exprimam regretele, compasiunea si revolta, apoi ne intoarcem la treburile noastre. Ramane ca altii sa lupte cu raul, ca sa castige binele.

Pai sa va spun eu exact cum am trait, pe pielea mea, la propriu, aceste lucruri. Cum am avut de-a face cu infectiile nosocomiale, cum am ajuns la A.T.I. si care e treaba acolo. Pe viu si fara ocolisuri, asa ca sa stim cam ce inseamna toate astea, "traduse" in viata unuia care s-a confruntat cu ele. Poate intereseaza pe cineva. Poate aude cineva. Si de ar fi asa, acei "cineva" care din cauza nepasarii, a rautatii, a coruptiei, a nebuniei si a inconstientei, permit sa se intample asa ceva, sa fie siguri ca in fiecare minut cineva sufera mult mai mult decat am suferit eu si mult mai multi de-atata, mor.

Anul trecut, pe vremea asta, undeva la sfarsitul lunii mai si inceput de iunie, boala mi-a revenit. Am scris despre asta aici, daca intereseaza. Nu mai revin asupra faptelor, caci nu e o placere sa imi amintesc. Cert e ca, a trebuit sa o iau de la capat cu chimioterapia si cu tot ce urma dupa ea. Un protocol nou de tratament, care speram sa dea din nou rezultate. Deznadejde, furie, frustrare, acceptare, supunere, apoi lupta. Si in final, rezultatul: bun sau rau, vom vedea.

M-am internat din nou la Clinica de Hematoligie din Cluj, la inceputul lunii iunie si dupa doua zile de pregatiri, am reinceput tratamentul. Timp de aproximativ 21-25 de zile, ca de obicei, aveam sa parcurg toate etapele acestuia, inclusiv recuperarea pentru a putea fi externata. Asta daca totul ar fi decurs bine, iar daca nu, urma a se prelungi. Nu a fost cazul nici in trecut, cel mai mult a durat cam 25 de zile, asa ca, speram ca si acum sa fie la fel.

A mers totul destul de bine, am suportat noul tratament cu toate neplacerile cunoscute si iata-ma la capatul a doua saptamani. Este perioada cea mai critica, in care corpul, lipsit de absolut orice grad de imunitate, este supus mai mult decat oricand, tuturor factorilor externi. Este starea numita "aplazie medulara", iar cine are curiozitatea sa afle despre ce e vorba, poate afla rapid, cu o simpla cautare pe google. Eu voi spune doar atat: un simplu stranut al vreunui vizitator venit din afara fara echipament de protectie (a se citi: masca de protectie, sosoni si halat), poate cauza celui aflat in stare de aplazie, neplaceri foarte mari, pe care un organism sanatos nici macar nu le-ar simti.

E cea de-a doua sambata a mea aici si ma bucur, fiindca e zi de vizita. Soacra mea care a ramas in Cluj de cand m-am internat, e deja la mine si in cateva ore va veni si Marius de acasa. Am o stare de slabiciune mare si dureri abdominale, dar asta nu-mi stirbeste bucuria pe care o am atunci cand ei ma viziteaza.

Pe masura ce povestim insa, ma simt tot mai rau si simt ca fata si corpul incep sa imi arda. Durerile din abdomen sunt tot mai profunde si incep sa ma tem de o posibila diaree. Asta ar fi cel mai rau lucru, caci de obicei semnaleaza prezenta unei infectii in organism. Intre timp a venit si Marius, iar eu incerc sa trec peste dureri si sa ma bucur de prezenta lor acolo. Cer asistentei un termometru si dupa cateva minute constat ca am temperatura, 38 cu ceva grade... E de rau si trebuie sa anunte medicul de garda.

Intru in panica si incep sa ma agit, iar starea mi se inrautateste vizibil. Imi este acum si greata, iar in cele cateva minute, pana cand ajunge doctorita la mine, reusesc deja sa ajung la baie de doua ori si sa dau totul afara din mine. Porneste si diareea si stiu deja ca e grav.

Doctorita imi ia tensiunea: 8 cu 6! Foarte mica si parca incep sa ma simt cu capul in nori si sa nu mai fiu prea coerenta. Imi face si un EKG dar acolo totul e in regula. Merge sa dea niste telefoane, apoi revine. "Am chemat o ambulanta, sa speram ca vine repede. Trebuie sa va trimitem la Terapie Intensiva".

Brusc incep sa ma simt mai bine si-i spun lucrul asta, dar incearca sa ma linisteasca, cu vorbe blande dar ferme. Imi spune ca nu e de joaca cu tensiunea aceea si ca cei de la A.T.I. ma vor pune mult mai repede pe picioare decat ar fi putut-o face cei de-aici, fiindca aici, la Hematologie nu dispun de mijloacele necesare. Ca intotdeauna cand cineva imi aduce argumente logice, ma linistesc si accept., dar insist sa merg pe picioarele mele pana jos, la ambulanta care deja sosise.

Acolo trebuie insa sa ma intind pe targa si asta fac, simtitnd ca iarasi incep sa ma lase puterile. Ai mei ma urmeaza in masina si astfel patrund pe portile Spitalului de Oncologie, "pe sus", pentru a doua oara in viata mea. Sunt internata de indata la A.T.I., in "salonul criticilor", dupa cum aveam sa aflu mai tarziu ca se numea, salonul foarte mare, cu vreo cincisprezece paturi, dispuse pe toate laturile incaperii.

Sunt consultata rapid de catre doctorita de garda, pe care constat ca o cunosc, caci este aceeasi care mi-a montat cateterul, in urma cu doua saptamani cand m-am internat la Hematologie. Discuta ceva cu ai mei, care intre timp sunt lasati in salon, caci incepuse si aici programul de vizita. Nu-mi spune nimeni nimic, doar ma "cupleaza" la aproape toate aparatele si monitoarele existente deasupra capatului patului in care sunt culcata. In cateva minute, pe piept si pe membre imi sunt atasati cativa electrozi, cu ajutorul carora mi se va face din nou EKG. Unul dintre brate imi este strans in mansonul aparatului de masurat tensiunea arteriala, conectat la monitorul de deasupra capului. Pe unul dintre degetele aratatoare este aplicat un pulsoximetru, care la fel, e conectat la monitor si va indica ritmul cardiac si saturatia in oxigen. O perfuzie, care nu stiu ce substanta contine, e atasata la cateterul de la piept.

Sunt foarte agitata si revoltata de ceea ce mi se intampla si singurul lucru pe care il doresc acum, e sa scap de toate acele lucruri care ma tin legata de pat si imi dau o senzatie de claustrofobie si sa merg la baie. Durerile abdominale ma sfasie pe interior si imi creaza o stare de panica. Sunt ametita. Nimeni nu pare insa, sa para de acord cu ceea ce vreau eu sa fac si mi se spune sa stau linistita pe patul plin de cablurile conectate la monitor.

Intr-un acces de furie si inconstienta, incep sa-mi smulg totul de pe mine, cu gand sa ma eliberez si sa ajung la toaleta care... habar nu am unde este. Pe data apare asistenta care nu-mi da voie sa plec nicaieri si, tinandu-ma de maini, incearca sa-mi explice, pe toate tonurile posibile, de ce n-am voie sa ma misc. Nu pricep nimic si sunt frustrata. In cele din urma, nescotand-o la capat cu mine, insotita de o infirmiera, ajung la toaleta, apoi ma intorc in salonul comun si sunt iarasi cuplata la toate aparatele.

Treptat ma linistesc si sunt in stare sa stau nemiscata pe pat, in timp ce ai mei, sunt lasati langa mine pana la ora cinci, cand se incheie programul de vizita. Arunc cateva priviri in jur si realizez ca ma aflu intr-un salon comun, in care barbati si femei deopotriva, mai mult au mai putin constienti, sunt atasati la felurite aparate si monitoare. Si eu. Inca nu realizez ce mi se intampla. Stiu doar ca este grav, de vreme ce-am ajuns aici. Nu simt nimic, nici frica, nici speranta, sunt pur si simplu ca intr-un vid.

Mai tarziu mi se pune o masca de oxigen peste nas si gura si atunci imi dau seama din nou ca e grav. Incep sa ma panichez din nou, dar sunt linistita de catre cei din jur. Ma sfasie in continuare greata, durerile abdominale si diareea, care ma ridica din pat, din aglomeratia de cabluri intre care stau, din jumatate in jumatate de ora. Nu ca sa plec la baie, ci ca sa-mi fac nevoile stand asezata pe un scaun special pentru asa ceva, adus langa patul meu. Umilitor si greu de suportat, nu doar fizic si si psihic.

Treptat nu mai conteaza toate astea si pe masura ce ziua se linisteste si seara se apropie, incep sa ma simt tot mai mult panicata de perspectiva trecerii mele prin noapte si a ceea ce se afla dincolo de ea. Imi invart ochii deasupra capului si privesc la monitorul care inregistreaza atent toate semnalele transmise de catre corpul meu. Tensiunea a mai crescut putin, dar tot destul de mica este. Saturatia in oxigen, ma sperie insa. E doar 78%, iar eu stiu ca normal este minim 95% si din cauza asta am masca pe gura.

Senzatia de claustrofobie e cu atat mai mare, cu cat din jumatate in jumatate de ora, mansonul tensiometrului imi strange bratul cu precizie matematica si ma face sa privesc de fiecare data monitorul. Toate aparatele din salon, emit diverse semnale acustice, la intervale diferite, dupa cum masoara diversi parametri. Da, suntem masurati si etichetati aici, dar stiu ca este spre binele nostru.

Nu reusesc sa adorm, ma dor acum si coastele si orice parte a corpului care vine in contact cu cablurile de alimentare de pe pat. Reusesc sa fur scurte perioade de somn, in care aud de departe piuitul monitorului de deasupra capului. Tresar din cand in cand si il privesc. Saturatia in oxigen este tot sub 80%. Din cand in cand transpir si imi scot instinctiv masca de oxigen. Pe data insa, nevazuta pentru mine, se apropie repede asistenta de noapte si imi reaseaza masca pe fata. Imi atrage din nou atentia sa nu o mai dau jos. Stiu asta, promit ca nu mai fac. Imi vorbeste soptit, bland dar ferm, precum unui copil neascultator. Stiu ca trebuie sa o ascult, dar din cand in cand, am atacuri de panica, pe care incerc sa le ascund si sa trec peste ele, insa imi este din ce in ce mai greu.

Noaptea e linistita, insa trece incet si nemaipomenit de greu. In incaperea larga se aud tot felul de sunete, pe care stau sa le ascult atunci cand nu resusesc sa atipesc si sunt mai linistita. Din paturile care inconjoara incaperea, razbat pana la mine sunetele suferintei: gemete usoare sau aproape strigate, murmure abia intelese. Din cand in cand, asistenta ori infirmiera isi face de lucru in jurul vreunui pat, iar lumina lampii de veghe este acoperita atunci de lumina alba si necrutatoare, a lampii din tavan. Dupa o vreme se stinge si linistea se asterne iar peste salon. Eu nu pot uita insa nici azi, recele acela al neonului aprins in miez de noapte peste mine, in saloanele de la A.T.I. si de la Hematologie, pe unde mi-a fost data sa ajung si ori de cate ori mi se aprind in cale neoane cu lumina alba rece, devin brusc nervoasa.

Catre dimineata, cred ca adorm putin, caci dintr-o data totul dispare in neant, chiar si durerea de coaste cauzata de cabluri, iar eu reusesc sa ma odihnesc putin. Ma trezesc insa nu dupa mult timp, pentru ca dimineata aici, incepe la ora cinci. Se aprinde lumina mare din tavan si vine asistenta cu termometrul. Infirmiera deretica in jurul meu, goleste ce are de golit si spala ce are de spalat. Urmeaza un nou episod umilitor pentru mine, care am de-a face pentru prima data in viata cu asa ceva: toaleta de dimineata, facuta mie de catre altcineva. Ma las pe mana infirmierei, constienta ca nu am de ales si trec insa si peste asta, realizand ca barbatilor din paturile alaturate prea putin le pasa de ceea ce se intampla in jurul lor. Mai bine zis, nu are cum sa le pese, caci sunt ori inconstienti, ori adormiti cu totii.

Putin mai tarziu, perfuziile. Mi se ataseaza ceea ce am de "inghitit" in dimineata asta, se noteaza in fisa medicala care atarna la capatul patului, se verifica pe monitor ceva. Vreau sa intreb ceva, vreau sa stiu cate ceva despre ceea ce mi se intampla, dar asistenta imi spune sa stau linistita. Nu-mi ramane decat sa astept vizita si sa sper ca voi afla mai multe atunci.

Sunt calma in aparenta, dar inima imi bubuie in piept, probabil din cauza agitatiei dar si a bolii, iar asta se aude si se vede imediat, pe monitor. Ma ridic cum pot si vad ca tensiunea  a revenit la valoarea pe care o stiam: 120 cu 70 si ma mai linistesc putin. Saturatia in oxigen e in continuare destul de mica si variaza intre 82% si 85%. E un lucru pe care nu il pricep si ma ingrijoreaza foarte tare.

De unde si pana unde am ajuns aici? Ce s-a intamplat de fapt? Sunt raspunsuri la care nu voi afla raspunsul decat peste destul de multe zile, iar la unele chiar dupa multe luni. Deocamdata nu pot decat sa ma bucur ca traiesc si ca astazi este duminica si o sa-i vad din nou pe ai mei. Gandul acesta imi da speranta si puteri.

va urma

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu