Amintiri despre Moş Crăciun

Legendele si povestile despre Mos Craciun sunt multe si variate, caci nu putini sunt cei care cred in existenta mosului darnic, care in fiecare an, in noaptea de Craciun, imparte daruri copiilor cuminti. Si pentru ca nu se stie exact unde locuieste Mosul - se presupune doar, ca intr-o tara nordica - el a primit diverse nume, de la toate popoarele lumii.

Astfel, Mos Craciun in Romania, este cunoscut ca:

Kris Kringle sau Father Christmas, in Anglia,
De Kerstman, in Belgia,
Babbo Natale, in Italia,
Weihnachtsmann sau Sankt Nikolaus, in Germania,
Jultomten sau Christmas Brownie, in Suedia,
Kanakaloka, in Hawaii,
Viejo Pascuerro, in Chile,
Père Noel, in Franta
Hoteiosho sau Santa Kurohsu, in Japonia,
Ded Moroz, in Rusia.

Una dintre legende spune ca "Moș Crăciun a existat demult și că era un bătrân care făcea jucării. Îi plăcea atât de mult acest lucru, încât le făcea pe tot parcursul anului, iar pe data de 25 decembrie el le vindea la un târg (le vindea foarte ieftin, pentru că oamenii nu erau prea înstăriți). Într-o zi, de Crăciun, pe drumul de întoarcere de la târg spre casă, bătrânul zărește la fereastră trei copii care nu primiseră nimic în acea zi specială.

Bătrânul vede că acei copii sunt trişti şi doreşte să le ofere ceva; nu mai avea nicio jucărie la el, pentru că era prima dată când le vânduse pe toate. Şi-a dorit atât de mult să le dea o jucărie în dar şi aşa, printr-o minune, pe fundul sacului a apărut una. În felul acesta, le-a făcut o bucurie copiiilor. 

Atunci şi-a dorit să poată să facă jucării pentru toţi copiii, chiar şi pentru cei sărmani, care nu pot să-şi cumpere jucăriile mult visate. În faţa lui a apărut o căprioară rănită. Bătrânul a bandajat-o, iar aceasta, în semn de mulţumire, a făcut să apară renii şi sania. Straiele vechi şi zdrenţuite ale bătrânului s-au schimbat în unele frumoase şi roşii. Aşa a apărut Moş Crăciun."

Copil fiind, imi amintesc ca am crezut in existenta lui Mos Craciun pana la varsta de vreo noua ani. Nimic nu mi-a putut zdruncina credinta in existenta lui, nici macar sosia lui, acel Mos Gerila, care venea la unii dintre colegii mei de gradinita si mai tarziu, de scoala, un personaj despre care eu una nu stiam cine este si nici nu l-am vazut vreodata.

Si-acum ma veti intreba daca pe Mos Craciun l-am vazut sau ce ma facea sa cred atat de tare in el. Desigur, l-am vazut de multe ori si chiar si-acum, adult fiind, l-am asteptat cu rabdare si l-am vazut, cu ochii mintii, Craciun dupa Craciun. 

Mos Craciun a fost unul dintre acele personaje care imi infrumusetau copilaria, si-asa frumoasa cum era deja, alaturi de bunicii mei si de parinti. Imi amintesc si-acum cu cat drag, cu cata nerabdare il asteptam, in fiecare noapte de Ajun, cat de nedumerita eram nepricepand pe unde se strecoara in casa si mai apoi cat de fericita eram cand gaseam bradul impodobit si dedesubt.

Acestea sunt momente de care ar trebui sa se bucure cat mai mult orice copil, chiar si in anii nostri, cand pare aprope imposibil de imaginat un asemenea lucru. Eu inca sper ca mai exista copii si parinti care cred inca in Mos Craciun si in puterile tainice primite de acesta de la Dumnezeu, pentru a reusi sa-i rasplateasca si sa-i bucure, pentru a le implini orice dorinta. De multe ori e suficient si trebuie sa crezi cu tarie, pentru a ti se implini dorinta.

Prima amintire pe care o am despre Mos Craciun e foarte veche, de pe vremea cand stiam ca si bradul de Craciun impodobit, impreuna cu toate cadourile de sub el, sunt aduse de Mos Craciun, care se strecura usor pe geamul lasat deschis de catre parinti... In vremea aceea, Mosul mi s-a aratat de vreo cateva ori, cu barba si parul alb, imbracat cu mantia rosie, asa cum il stiam din poze.

Si cum spuneam, prima amintire cu Mosul, de care sunt  constienta pana azi, este din vremea cand eu eram micuta, in grupa mica de la gradinita, ori chiar mai inainte. Stateam impreuna cu mama si bunicii in fata bradului impodobit si priveam plina de teama dar si speranta, la mosul batran din fata mea, cautand sa-i deslusesc fata, de sub tichia rosie si barba, care-l acopereau.

Nu voi avea voie sa vad ce cadouri am primit, pana cand nu-i voi canta Mosului o colinda sau nu-i voi spune o poezie. Cum poeziile invatate au disparut ca prin farmec din mintea mea, sub presiunea momentului plin de importanta, mi-am luat inima-n dinti si cu glas subtirel, am inceput sa cant singura colinda pe care mi-o aminteam atunci si pentru care, ai mei erau atat de mandri de mine: "O, Tannenbaum!/ O, brad frumos!", in germana, si-n romana, asa cum ma invatase bunica.

Dupa vreo doua stofe cantate, timp in care am mai prinsesem curaj, m-am intrerupt deodata si nedezlipindu-mi ochii de la picioarele Mosului, am spus: "Mami, aia sunt pantofii lui tati! E tati! Tati e Mosul!". Mama mi-a spus peste ani, ca s-au abtinut cu totii, cu greu, sa nu izbucneasca in ras, apoi s-au chinuit sa ma convinga ca e vorba despre Mos Craciun intr-adevar si nu despre tata, iar pantofii asemanatori, erau doar o coincidenta. Se pare ca pana l-a urma m-am lasat convinsa, iar "Mosul" n-a mai zabovit prea mult la noi ci si-a luat talpasita, inainte ca eu sa mai am vreo revelatie.

Anii au trecut asi eu am crescut, dar n-am contenit sa cred in Mos Craciun. L-am asteptat cu drag si nerabdare la fiecare Craciun, an dupa an si de fiecare data a venit. Oricat de grele si de austere erau timpurile, Mosul a venit in fiecare an cu cadourile promise. Chiar daca a imbatranit si la un moment dat, cand eu crescusem suficient de mare incat sa inteleg acest lucru, n-a mai putut sa care in tolba sa si bradul impodobit, lasandu-l pe acesta in grija parintilor, a bunicilor si a mea, nu a contenit sa-si verse sacul cu daruri, sub pomul nostru de Craciun. 

In fiecare an, cand venea vremea sa-i scriu Mosului pentru a-i cere ce-mi doresc, scrisoarea mea era incarcata de culori, stelute si sclipici, astfel incat sa-i fie lui pe plac, asa cum invatasem la scoala, la orele de lucru manual. In scrisoare-i explicam pe larg ce cadouri imi doresc, iar de fiecare data, aceastea erau mult mai potrivite unui baiat, decat unei fetite. Caci de fiecare data, negresit, imi doream ca Mosul sa-mi aduca, pe langa obisnuitele dulciuri si fructe procurate numai de el stie unde, pusti si pistoale "cu ventuze", neaparat.

Parintii se straduiau sa-mi explice ca fetitele trebuie sa-i ceara Mosului papusi si nu pistoale, dar de fiecare data se loveau de refuzurile mele categorice, asa incat, vrand nevrand, scrisoarea trebuia trimisa Mosului, exact asa cum a fost scrisa. Si desigur, cand venea vremea cadourilor, eram nespus de fericita sa gasesc printre cartile de Jules Verne, atlasul geografic cu harti viu colorate, tiparite pe hartie lucioasa, printre creioane colorate si plastilina, printre ciocolatele, portocale si banane cu greu procurate, nelipsita pusca ori pistol cu "ventuze", asa cum imi dorisem. Eram un copil fericit si multumit.

Anii au trecut insa pe nesimtite si asa cum pastrez vie prima amintire despre Mos Craciun, nu am putut uita nici azi, ziua in care m-am lovit si-am acceptat cu bun simt si ratiune, adevarul: Mos Craciun nu exista. 

Aveam 9 ani si ma aflam acasa, in vacanta de iarna. Parintii erau la serviciu, asa ca ma gaseam singura, in toata casa. De ceva vreme, cam de vreo 2-3 ani incoace, la scoala, dar si pe strada, imi ajunsesera pe la urechi tot felul de povesti neplacute, spuse de catre colegi si pieteni, anume ca Mos Craciun n-ar exista! Desigur, nu puteam sa cred asemenea bazaconii si faceam tot posibilul sa demontez astfel de vesti. Cu timpul insa, argumentele logice venite in sprijinul aceste teorii, erau tot mai puternice, iar teama de a ma face de ras devenea tot mai mare, astfel incat am ajuns sa ma indoiesc.

Am rezistat vreo cativa ani ideii acesteia neplacute pe care am tot cautat s-o ajung din mintea mea, chiar daca ceilalti copii radeau de mine, pana in ziua respectiva. Eram asadar singura acasa, in vacanta de iarna, cu putin timp inaintea Craciunului.

Ma cam plictiseam, asa incat am apelat la solutia obisnuita: sa ma imbrac cu vreo rochie de-a mamei, sa ma incalt cu o pereche de pantofi cu toc (desi aceste lucruri mi-erau interzise) si sa ma oglindesc vreme de cateva ceasuri facand pe cantareata, pana cand mama va ajunge acasa.

Zis si facut. Cotrobaind insa prin dulapul de haine, nu mica imi fu mirarea dar si dezamagirea, sa gasesc intr-un colt, bine ascunse printre haine, o parte din cadourile de Craciun... Caci ce altceva puteau fi cartile, creioanele colorate si celelalte lucru gasite intr-un dulap in care n-aveau ce cauta?

Imi amintesc ca intr-o clipa mi s-a frant inima, sub povara adevarului de mult timp banuit dar neacceptat. Am ramas mult timp nemiscata si cu lacrimile in ochi, sezand pe covor, langa dulapul deschis, avand toate acele lucruri in fata... In ziua aceea se sfarsise un capitol important din viata mea, Copilaria cu magia ei,  parand a urma sa inceapa unul nou, care nu stiam exact cum avea sa se numeasca.

Tarziu m-am adunat si am ascuns cadourile din nou in dulap, cum fusesera pitite, nu am spus mamei nimic si am continuat sa sper ca erau pentru o alta ocazie, nu pentru Craciun. In Ajun, aflata in fata bradului de Craciun am sperat sa nu vad acele cadouri sub pom, dar bineinteles, ele erau acolo. Din nou mi s-a frant inima dar n-am aratat mamei, ci m-am prefacut ca ma bucur, ca de fiecare data.

Nu stiu apoi, cand anii au trecut, cum am reusit sa recunosc pe fata inexistenta lui Mos Craciun, intrand "in randul" celorlalti copii, de-acum destul de maturi ca sa recunoasca acest lucru. Cert este ca niciun Craciun  n-a mai avut magia celor din copilarie, desi n-au fost mai putin frumoase sau bogate.

Si chiar daca anii au trecut, Mos Craciun nu mi s-a mai aratat, iar noi cumparam si impachetam apoi oferim caodouri celor dragi, in sinea mea, acolo, intr-un coltisor ascuns, eu stiu ca Mosul exista si implineste uneori dorintele cele mai mari, copiilor dar si oamenilor mari, care merita. 

Craciun fericit!